Atunci când experimentăm orice fel de pierdere devastatoare, chiar dacă este pierderea unei persoane iubite, a unui vis, sau a unei relaţii, emoţiile ce pot răsări în interiorul nostru sunt copleşitoare.Din această cauză ne este un pic dificil să le facem faţă. De asemenea, acest sentiment al suferinţeii adânci, se poate ivi când suntem separaţi de cineva sau ceva pe care l-am întâmpinat cu bucurie în viaţa noastră. Şi în timp ce această suferinţă ne poate face să ne simţim ca şi cum am fi prinşi într-o spirală fără de sfârşit a tristeţii şi a goliciunii, este important să ne reamintim că tristeţea adâncă pe care o resimţim nu este o stare permanentă de a fi. Mai degrabă, această suferinţă este parte a procesului de a merge mai departe şi în multe feluri poate fi un dar, permiţându-ne să pătrundem mai adânc în interiorul nostru şi să redescoperim lumina în mijlocul aşa zisului întuneric.

Tristeţea resimţită în acele momente poate fi asemeni unui tunel întunecos prin care trebuie să trecem pentru a vedea un nou început. La intrarea în tunel avem patru posibilităţi:

- să negăm pierderea (şi ne confruntăm cu starea de şoc)
- să recunoaştem că pierderea s-a produs, dar să-i negăm importanţa
- să recunoaştem pierderea şi importanţa ei (confruntarea cu furia interioară)
- acceptarea pierderii şi resemnificarea ei.

Uneori această furie poate fi îndreptată către persoana iubită pentru că “ne-a abandonat”; alte ori putem fi furioşi pe univers pentru ceea ce îndurăm. Adesea ciclurile suferinţei se mişcă circular: de la negare la furie, apoi la căderea la învoială cu depresia şi acceptarea. Putem trăi chiar momente de vigoare interioară, luptă şi printre ele momente de râs interior. În timp ce aceste emoţii par a veni şi a pleca în mod sporadic, este important să le simţim, să le acceptăm, şi să le permitem să curgă prin corpul nostru. Cu timp, răbdare şi compasiune, ne vom regăsi iar liniştea interioară.
Pe măsură ce ne confruntăm cu suferinţa, putem descoperi că ne opunem eliberării durerii, temându-ne să trecem prin pierderea cuiva sau a ceva. Putem chiar considera drumul către vindecare ca un act de neloialitate sau de renunţare. În timp ce rana se poate vindeca, sufletul nostru ştie că esenţa a cea ce am avut şi pe cine am iubit deja ne-a transformat şi va rămâne mereu cu noi. O dată ce suntem pregătiţi pentru a diminua durerea pierderii, amintirile legate de acele lucruri sau persoane pot trăi mai liniştite în interiorul nostru. Permiţându-ne să ne simţim restabiliţi din nou, ne lăsăm în voia unei mişcări naturale care este parte a dansului vieţii.

Butiuc Laura
Psiholog clinician,Psihoterapeut